Poezii și proză despre flori

Mihai Eminescu
Floare albastră

– „Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.

In zadar rauri în soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite !”

Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.

– ,,Hai la codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang în vale,
Stanca sta să se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de mă iubesti.

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Să-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub palarie –
S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.

Pe cararea-n bolti de frunze,
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?”

Inc-o gura – si dispare…
Ca un stalp eu stau în luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !

……………………….

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra –
Floare-albastra ! floare-albastra !…
Totusi este trist în lume !

 

Floare de tei

 [Mihai_Eminescu ]

 

Floare de tei,

Cât de curând te treci

Ochilor mei lucind

Te-i arată pe veci.

 

Floare de crin,

Eu pururi am gândit

La ochiul tău iubit

De raze plin.

 

Floare de măr,

Copilă doar erai

Și de pe-atunci aveai

Aur în păr.

 

Flori de cireș,

Cine te-a pus cândva

Plutind în calea mea

Dulce să ieși?

 

Floare de mai,

Cine te-a pus să vii

Dacă mereu mai ai

Ochii tăi mari și vii

 

Floare de fag

Doina cântându-mi-o

Reamintindu-mi-o

Sună cu drag.

 

Floare de corn,

Dulce vestindu-mă,

Întinerindu-mă

Sună un corn.

 

Floare de șes,

Este al cetăților

Singuratăților

Vis și eres.

 

Floare de lunci,

Oare de mult s-a dus

Steaua către apus?

Încă de-atunci?

 

Floare de lac,

De-atunci cuprins cu chin

Eu sufăr și m-alin,

Sufăr și tac.

 

Floare de lan,

De-atunci te văd venind

Și blândă surâzând.

An după an.

 

Floare de deal,

Unde te-ai dus de-atunci

Din codri și din lucruri

Pe-al lumii val?

 

Floare de plai,

Codrii și undele

Dulce pătrundu-le

Cu al tău rai.

 

Floare de văi,

Rămâi în calea mea,

Mângâie jalea mea,

În ochi îmi stăi.

 

Floare de stânci

Tu pleci, și-ades te chem

Cu cântec și blestem

În văi adânci.

 

Floare de munți,

Dintre păduri de brad

Pururi izvoare cad

Palidei frunți.

 

Floare de drum

Care te-nduri pe-atât,

Ș-atuncea te-am iubit,

Atunci ș-acum.

 

Floare de vad,

Asemeni zorilor,

Căderii florilor

Stelele cad.

 

Flori de mormânt,

În taina serilor

Am dat durerilor

Aripi de vânt

 

Lună ce treci,

Crengile, frunzele

Dulce pătrunze-le

Razale-ți reci

 

Firul de trandafir

Cu gingașe petale
Roșii la culoare
M-ai dus în delir
Iubit trandafir.

Cu grijă am cules
Și-n taină am ales,
Din al florilor șir
Firul de trandafir.

M-am bucurat nespus
Fără gând ascuns
Nu voiam să conspir
Sub un trandafir.

Fiindcă nu te știeam
În slăvi te ridicam,
Imitabil trandafir
În culoare de porfir.

Dar tu te-ai ofilit
Și n-am îndrîznit,
Nici să mai respir
Parfum de trandafir.

Te păstrez intact
Căci am făcut un pact,
Mereu să mă inspir
Privind la trandafir.
(Mihai L.)

Flori de toamna

Agatha Bacovia

Nu mă iubi acum !

E toamnă,
Copacii se crispează, infrinții vieții mor,
Către apus,
E numai sânge
Și-n suflet simt
Fiorul tuturor
Auzi cum geme
Codru-n aiurare ?
Spre veșnicie
Frunzele se-nșir.
Ce groaznic urlă
Vântul!

Ce vestejit
E totul !

În deznădejdea firii
Ce delir !
Mă îngrozește-atâta
Prăbușire.
Mă înfioară răzvrătirea
Tristului frunziș
Metalic, vremea-și șuieră
Enigma distrugerii,
Ce vine pe furiș
Nu mă iubi acum !
E toamnă,
Cu gesturi
De suprema renunțare.
Și n-aș voi iubirea
Să-nflorească
Din aurul ce plânge
Pe cărare !

Ce-a mai frumoasa Floare
Alin Jivan

Te caut minunata floare
Sa-ti simt al dragostei parfum.
Si chiar de-s spini si chiar de doare,
Tu stralucesti precum un soare,
Si-atunci cand pietre sunt pe drum.

Te-alint mereu cu ganduri sfinte
Cand ochii nostri se-ntalnesc.
Ti-admir frumoasele vesminte,
Cu dragoste si prin cuvinte
Iti spun mereu cat „Te iubesc”

Inalt un imn de multumire
Celui mai mare Gradinar,
Caci zi de zi cu-a Sa iubire
Coboara jos din stralucire
Sa te ingrijeasca cu-al Sau har.

Privesc frumoasele-ti petale
Ce-s roade noi din Duhul Sfant.
Si-n cantec sfant si-n inchinare
In tot ce-i mai frumos sub soare
Esti o minune pe pamant.

La dreapta ta,sunt flori frumoase
La stanga si mai multe sunt.
Dar Gradinarul te plantase
In mijlocul celor frumoase,
Sa-ti vad eu unicul vesmant.

Stau asezat in iarba verde
Ce-ti protejeaza radacina,
Si-atunci cand ochiul meu te vede
In Sfantul Tata se increde,
Ca nu se va-ndoii tulpina.

Cu-o dragoste ne-pieritoare
(nume)…azi iti amintesc,
Ca esti cea mai frumoasa floare
Ca radiezi precum un soare,
In viata mea si „Te iubesc”

FLORI, frumoase flori

Emil Isac

Flori, frumoase flori, nevinovate flori,
infloriti si vestejiti de-atitea ori,
Flori, gingase flori.
In voi infloresc dureri si fericiri,
Uitari si amintiri :
Garoafe, crini, viorele, trandafiri.

In voi creste credinta si glasul vost’ senin
Adoarme pe cel ce se zbate in chin,
Parfumul vostru : al vesniciei dulce vin.
In voi se duce solie de iubire,

Mireasa va trimite indepartatului mire,
Copiii voi ii faceti de lacrami sa se mire.
incununati si mortii cu dulcea voastra fata ;
O, cine v-a dat viata, o, cine v-a dat viata ? —
Voi, flacarile rosii, in noapte, -n vint, in ceata ?

Flori nevinovate si frumoase flori,
A voastra mila o cersesc de-atitea ori
Cind de la mine pleaca suferinta-n zori.

O, duceti-ma intr-o noapte pe drumul vost’ de taina,
O, dati sufletului meu curata voastra haina.
Sa cresc si eu la tarmul lacului vietii, ca alba floare
Ce strapunsa de-o raza de luna moare.

Si copilul meu sa ma regaseasca, sa ma sarute
si la sin sa ma stringa. .
Si fara sa stie de ce, sa-nceapa sa plinga

as.

ALBINUTA SI FLOAREA 

Mircea Toma 

In acea dimineata de vara ce anunta o zi torida, albinuta porni in zbor, dornica si nerabdatoare sa stranga intr-o sarutare feciorelnica toata dulceata mierii.

 Zbura fara sa stie deasupra unui parc imens, rod tainic al  naturii dar si al mainii omului. Ocolea copaci batrani si desisuri cu forme ciudate dar si statui intruchipand nimfe si satiri, imbracate in haine verzi-negriciose de muschi uscat si iedera. In curand va intalni si rasadurile de flori. Le  simtea apropierea caci aerul devenea mai greu, incarcat de miresme si culori .

 Primele flori ii iesira in cale si albinuta se opri pe una din ele , obosita putin dar fericita. Privi in jur in timp ce isi curata aripioarele de zor, pregatindu-le de drum. Zari la putina distanta de locul ei de popas un mugur ce isi ridica capul  spre soare. «Iata, o noua prietena se va naste! Maine ma voi intoarce sa vad cat a crescut «- gandi albinuta pentru o clipa  si  porni in zbor spre paradisul ce o imbia cu lumina si dulceata nectarului galben.

 A doua si a treia zi se opri langa bobocul ce se desavarsea  incet in floare. Apoi, a patra zi, floarea  isi deschise aripile mov, proaspete si gingase… Albinuta se roti de cateva ori in jurul ei, ametita de culoarea si parfumul suav si discret.

 «Buna dimineața, Floare! «- o saluta vesela – « vrei sa fii prietena mea? «. «Da, vreau! «ii sopti timida tanara floare mov . Cu  mare bucurie in micuta sa inimioara, albinuta se aseza lin in mijlocul noii sale prietene .

 Timp de doua zile albinuta ii vorbi despre locurile pe care le vizita zilnic iar drept multumire floarea ii darui sangele  dulce – amarui al trupului ei mov .

 A treia zi, albinuta privi cu tristete trupul prietenei sale care incepuse  sa se ofileasca, vlaguit  sub razele arzatoare ale unui soare indiferent. Si ii ramase alaturi tacuta, pana cand inserarea o goni spre stup.

 In dimineata zilei urmatoare n-o mai zari printre surorile ei. Zacea zbarcita pe pamantul crapat de arsita.

 «Adio, nefericita  mea prietena! Ai fost atat de frumosa!» – gandi albinuta si-si continua zborul, uitand in aceiasi clipita de floarea mov.

Fetiţa cu flori

proză [ ]

de Lazar Anamaria Andreea

Stau într-o cafenea. Am fumat ca o nebună azi. O fetiţă cu ochii imenşi, cu o voce foarte plăcută îmi zâmbeşte.

– Nu doriţi să cumpăraţi flori?

O privesc în ochi. Îmi întoarce privirea zâmbind şi întinzându-mi un buchet de flori roz.

– Cu cât?

– 20 de mii.

Am cumpărat un buchet de efemeritate. Fetiţa mi-a zâmbit din nou, îşi joacă atât de frumos rolul de fetiţă care vinde flori. E un festival de film acum în oraş. Mă întreb cine va descoperi vreodată un astfel de talent?

Povestea unei flori
proză
 

Întuneric… şi şoapte neclare. Dar se disting două siluete. Încep să-nţeleg, cuvintele gravitează în jurul meu:
„Unde-a dispărut iar lumina?”, ”Pesemne că iar au furat cheia de la soare! Ce au mai vrut de data asta? Să atingă infinitul? Nu,mai mult…
Dar se aud, un zumzet continuu, crezi că sunt aici?
Mai repede, cred că ne pândesc!
Pînă acum trebuia deja… Dar, hai s-alergăm, până la poartă, poate au uitat din nou să o deschidă!
Dar nu cred , asta s-a mai întîmplat! Poate e din nou vina pământului… Odată a fost întuneric o lună, toată luna lui mai. Ce păcat!
Toată lumea plângea! Atunci trebuia să răsară florile şi fără lumină s-au stins încet,încet,una câte una. Ştii, erau frumoase, străluceau atunci când le atingeai! Şi în momentul când soarele se plimba pe cer îl urmau. Se numeau Helianthus. Dar acum soarele şi-a pierdut florile şi de aceea nu mai poate lumina locurile acelea. S-antors pământul pe dos!
Tot mai speră să le găsească, dar până acum nu a avut curaj şi locurile acelea au rămas tot timpul întunecate.
Ştii, eu am fost într-un astfel de loc, eram copil pe atunci şi necunoscutul mă fascina. Din lumină am trecut în întuneric. Totul plângea. Nu, nu-mi era frică, muzica mă făcea să uit. Şi, dintr-o dată, unde crezi că ajung? Pustiu şi singurătate, doar cântecul ce devenea sinistru, parcă aducea moarte. Era tărâmul florilor şi pământul le plângea dispariţia. Se auzea pretutindeni, la fel de tare!
Dar comunicam tăcut cu ceva, o forţă prea mare ca să o pot ignora . Ştiam parcă dintotdeauna…
Forţa aceea a plănuit totul, era ceva diabolic. A pus să fie furată cheia de la soare. Se săturase de flori, veselia lor îl îmbolnăvea, îi fura tristeţea. Credea că odată scăpat de ele îsi va lua lumea în cap… Auzi, cum să-ţi ia lumea în cap?
Cum putea gândi aşa ceva?
Şi acum îi lipsesc, ar da orice pentru câteva sunete. Le-a compus chiar şi un cântec. Vrei să-l auzi?
A trebuit să-l învăţ, altfel nu puteam pleca. Mi-a spus că lumea cînd îl va auzi va ştii că-şi plânge florile. Eram mesagerul lui spre lumea stinsă
Şi m-a pus să-i promit că voi căuta peste tot o sămânţă a florilor lui. Mi-a spus că voi ştii imediat care este.
Dar cântecul, am uitat de cântec, de fapt sunt doar două versuri şi nici măcar nu le-a scris el

Aşa sunt eu, o floare-nchisă
Ce mă hrănesc cu vise.

Asta i-a replicat cea mai veselă floare cînd îi spunea că va veni noaptea şi nu o va mai auzi.
Dar ce mai contează, el le-a dat muzica şi le plânge de atunci… Da părea trist, era touşi vina lui, ce puteam să zic?
Şi am plecat. Am încercat să duc mai departe povestea florilor dar eram un visător, nimeni nu mă mai asculta. ”Pesemne iar ai adormit la umbra vreunui copac”, auzeam de pretutindeni.
Dar ce mi-a reânviat amintirile? Poate aici iar şi-a băgat pământul coada! Ce puteam să fac eu?
Eram doar un copil! Puteam să schimb ceva? Am căutat sămânţa aceea, dar nu aflam nimic despre ea . La un moment dat am încetat să mai caut. Ştii tu, mintea omului ca şi viaţa e trecătoare, amintirile se şterg una câte una, şi am uitat de floarea mea. Dar hai să mergem!”

Şi vocile se stinseră. Ce lume ciudată! Oare unde am ajuns? De unde am plecat? Nu-mi mai amintesc decât că eram foarte tristă. Totu-mi părea murdar, toate mă dezamăgeau. Cine m-a trimis oare aici? Ce aşteaptă de la mine?
Cum să rezolv o astfel de enigmă? Până acum am trăit singură, totul se rezolva de la sine… Nu m-a învăţat nimeni asta!
Gândurilor, opriţi-vă! Se apropie cineva! Nu vreau să-mi poată citi visele! Dar mai bine să plec! Sau să încerc să adorm ? Pământul e prea rece, durerea lui mă-ngheaţă … Să-ncerc să rătăcesc prin întuneric, mie oricum îmi place mai mult decât lumina. Simt că singurătatea, îmi este frate de cruce. Dar unde să mă duc? Nici lună, nici stele, nu e pic de lumină. Să calc aşa aiurea… ştiu un joc, îl jucam de mică , număr până la 10, închid ochii şi păşesc, e simplu. Dar pentru ce să mai închid ochii? Oricum e noapte!
Să merg mai departe. Dar, stai, se aud voci. Acum când era mai dulce singurătatea. Îmi invadează lumea cu probleme mărunte. ” Iar visezi! ”Lăsaţi-mă în pace! Mereu vreţi să-mi furaţi visele!
Dar ce se aude? Plânge universul! Încerc să fug, să mă ascund, dar oriunde le simt lacrimile… De ce mă înconjoară? De ce s-au răzvrătit împotriva mea?
Încerc să gândesc, dar zgomotul nu se opreşte! Am ceva ce le aparţine? S-antors pământul pe dos!
Caut, sigur vor ceva! Dar de ce nu vorbesc? Tăcerea asta mă omoară!
Ştiu!!!!!!!
Aveam o floare galbenă, pe care am abandonat-o şi o priveam zi de zi cum se stinge. Da, am iubit-o, dar îmi răpea singurătatea! Şi acum singurătatea asta doare…

Cea mai frumoasă dintre flori,

de Marian Malciu,

 

Eram îndrăgostit de crini în frageda-mi copilărie,

mă îmbătam cu-al lor parfum, izvor de bucurie!

Apoi am îndrăgit laleaua cu roşul ei catifelat,

această cupă delicată ce-adeseori m-a fermecat.

Curând şi dantelata roză m-a cucerit cu-a sa fineţe

Şi-adeseori m-a inspirat în poezii la tinereţe,

Iar drăgălaşa lăcrămioară, ce primăverii îi dă glas,

m-a cucerit prin strălucire şi am iubit-o ceas de ceas.

 

Tu eşti izvor de puritate şi plină eşti de gingăşie,

regină eşti în alba noapte şi dulce ca o iasomie.

Ai trup de dalie semeaţă , pe sâni miros de busuioc,

obrajii roşii ca bujorul şi ochii umezi de noroc.

Când vocea ta şoptit mă cheamă şi buzele m-ating uşor,

adie vântul peste nuferi s-aud chemarea ta de dor.

Zile flori, zile culori…

Mihai Vîlcu

Multe zile anul are,
Toate-s puse-n calendare.
Însă unele din ele
Sunt ca nişte floricele.

Pe petalele lor scrie
Ziua cui mâine-o să fie.
Numai cum începe luna
Eu le număr câte una.

Dar sunt zile mari, la care
Nu mă uit în calendare, –
În culori vii şi aprinse
În memorie sunt scrise…

„Ducu Berti – Floare de colt”

Vis de-argint si de petale

Cuibul tau e sus pe creste

Raza ta-mi coboara-n cale

Mai frumos ca-ntr-o poveste.

Tu floare de colt

Minune sub bolti

Frageda stea

Iubita mea !

Floare ninsa-n varf de stanca

Mai presus de nori si stele

Cine oare sa te-ajunga ?

Numai dorurile mele !

Floare de lumina vie

Zambet cald de dimineata

Te astept de-o vesnicie

Te-ntalnesc o data-n vïata.

Floare alba, floare albastra

– Mirabela Dauer

Floare alba, floare albastra, ce dor mi-ai lasat,
Floare alba la fereastra, cat te-am asteptat.
Mi-ai lasat ca amintire, toate visele,
Infloreau doar pentru mine, toate florile. (bis strofa)

R: Canta florile, toata dragostea,
Canta la fereastra mea,
Toate zilele si toate noptile,
Te astept in viata mea. (bis strofa)

Floare alba, floare albastra, flori de pe cimpii,
Infloresti doar la fereastra, cand te-astept sa vii,
Mi-ai lasat ca amintire, toate visele,
Infloreau doar pentru mine, toate florile.

Adrian Paunescu – Aceeasi floare

Iubito, pe prispa ti-am pus

O floare din lumea de sus,

O floare din insula Marte,

O floare a cailor moarte.

Ea are petalele lungi,

Suflînd ai sa poti sa le smulgi,

Iubito, eu flori nu prea stiu,

Sînt un gradinar damblagiu.

Nu stiu – trandafir, liliac

Pe toate ca tine le fac,

Pe toate le-aduc la un fel

Lalea, trandafir, ghiocel.

O floare a vietii vecine

Si care miroase a tine.

Iubito, pe prispa tu ai

O floare din insula Rai.

 

Vavila POPOVICI – „Femeile și florile” (eseu)

Noaptea trecută am adormit târziu. De cu seară vântul bătea cu putere, copacii se încovoiau spre pământ, norii alergau luând forme fantastice şi întunecau totul din jur. Cerul era străbătut de zig-zagul fulgerelor, după care  s-a dezlănţuit o ploaie torenţială. În zgomotul continuu al ploii, am adormit. Dimineaţa, de cum m-am trezit, m-am gândit la flori; eram curioasă să le văd cum zâmbesc în lumina soarelui.

     După furtuna de azi-noapte cerul întreg este albastru, soarele a devenit roşietic, răspândeşte o lumină puternică. Gândul îmi fuge la mărturia unui călugăr tibetan: oamenii de la începutul vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii, fecundând-o. Puterea luminii ! îmi zic. Lumina materială şi lumina spirituală… Dar să las gândurile şi să mă bucur de ceea ce văd !

     În faţa casei, pe lângă tufele de lurex verzi, strălucesc grămezile rotunde de flori albe, intercalate cu cele de culoare galbenă… Alb, mult alb, culoare care ne face expansivi, puri, luminoşi…

     Câteva flori cu petalele colorate în violet şi conturate cu galben.  Violetul, culoare mistică, de natura duală, compus din albastru şi roşu, adică din înţelepciune şi pasiune, emoţionează, trezeşte simţurile… Dacă mă gândesc bine, contrastul este prezent în orice spaţiu ne învârtim. De ce, în special nouă femeilor, ne plac tablourile, încăperile colorate cu pereţi coloraţi, obiecte divers colorate? Ne plac îmbinările culorilor armonioase, combinarea, dispunerea, armonizarea lor în tonuri şi nuanţe diferite care să impresioneze simţurile, să nască emoţii puternice… Nu în zadar se susţine sintagma „Marile genii s-au născut la ţară”! Spaţiul cromatic variat asigură o dezvoltare mentală superioară, iar viteza de memorare creşte simţitor în astfel de spaţii…

     Mai jos, în jurul cutiei cu scrisori strălucesc florile mici, gingaşe, colorate în alb, roz şi roşu. În spatele casei îţi fură privirea florile de piatră, divers colorate: alb, roşu, galben, portocaliu, mov. O! mi-am zis, dacă viaţa ar fi un covor de flori cu petale catifelate peste care să poţi călca cu ochii îndreptaţi spre cerul albastru, cu mâinile ridicate…

     Trag în piept mireasma blândă a florilor, adusă de un vânticel vălurat prin preajmă. Aerul lui cald, unduitor, îmi dă o stare de plăcută ameţeală.

    Câteva păsări  ciripesc, cântă legănându-se pe ramuri. Din gâtlejurile lor mici ţâşnesc triluri în cinstea primăverii sosite. Razele soarelui vibrează ca râsul îngerilor fericiţi, printre ramurile arborilor cu mici frunzişoare verzi (ah! verdele, principiul creator!) şi muguri fragezi, gata să se desfacă… Pământul se bucură, respiră…

     Totuşi e rece, mă retrag în casă, mă aşez la computer. Aş vrea să scriu ceva, ceva despre neliniştea acestui anotimp, despre flori şi despre femeile care, după spusele lui Marquez, întreţin neliniştea  lumii.

     Despre flori cred că numai femeile pot vorbi mult şi frumos… Când mirosim o floare simţurile ni se trezesc sau se amplifică, voluptatea fiinţei noastre se demască… Fiecare femeie preferă o anumită floare, un anumit parfum… Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile şi parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile care fac lumea mai  frumoasă, mai plină de farmec şi frenezie! Cineva a explicat în felul lui alegoria biblică cu coasta lui Adam: Dumnezeu ar fi scos un genom, o garnitură cromozomială completă, împreună cu celula germinativă corespunzătoare şi astfel a făcut-o pe Eva… Pe semne că Eva era necesară acestei lumi pământene! Adam trebuia să-şi manifeste iubirea cu care fusese înzestrat!

     Grecii l-au avut pe Eros printre primele divinităţi; nu orice Eros era frumos şi vrednic de laudă pentru ei, ci numai acela care îi învăţa să iubească  frumos.  Afrodita n-ar fi putut exista fără Eros! …şi erau două Afrodite, ca două surori, una protectoare a iubirii instinctuale şi alta a iubirii spirituale. „Cine iubeşte, spuneau ei, grecii, chiar dacă ar călca un jurământ, este iertat de zei.” Asta trebuie s-o ştie deopotrivă şi femeile şi bărbaţii, îmi zic… Meditau mult asupra dragostei trupeşti şi a celei sufleteşti, considerând că bărbatul trebuie să aibă o dragoste statornică; odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea „ zboară şi dispare”, dar cel care iubeşte însuşirile sufleteşti ale femeii, rămâne în iubire întreaga viaţă, „ ca unul care se contopeşte cu ceea ce este permanent…”

     Pentru prima „Afrodită” exista cuvântul Amor, pentru  care Eminescu încerca să dea o definiţie : Ce este amorul?  E un lung / Prilej pentru durere / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Şi tot mai multe cere. / De-un semn în treacăt de la ea , / El sufletul ţi-l leagă, / Încât să n-o mai poţi uita,/ Viaţa ta întreagă… Dispar şi ceruri şi pământ / Şi pieptul tău se bate, / Şi totu-atârnă de-un cuvânt / Şoptit pe jumătate…

     Da, femeia trebuie iubită, cu toate capriciile ei! Să ne amintim de Teodora, amanta lui Iustinian, devenită soţie şi apoi regină. Cu toate defectele ei, Iustinian a iubit-o, i-a suportat cu răbdare filosofică capriciile…

     În general, bărbatul trebuie să apere cu forţa ceea ce femeia creează cu mâinile, pântecul şi fantezia sa, deoarece femeia este cea care păstrează vie flacăra credinţei în Dumnezeu; ea este cea care se roagă din inimă Domnului, în aceste vremuri tulburi… Nu credeţi? Intraţi în biserici şi veţi vedea!

      „Toate popoarele civilizate au respectat femeia”, scria Jean-Jacques Rousseau. Şi când ne gândim că şi astăzi mai sunt femei care nu pot fi văzutepe  străzi, care trăiesc oarecum în altă lume, o lume a lor, se ocupă numai de copii, de flori, de animale şi păsări, îşi ascund frumuseţea, iar bărbaţii nu pot şi nu au voie să le admire…                                                

     Privesc graţia plină de voluptate pe care o au florile şi gândesc că este aidoma graţiei femeilor. Când aşteaptă vizita insectelor, florile îşi colorează petalele cu nuanţe diferite şi trimit în jur parfumuri îmbietoare. Femeile nu fac la fel? Îşi înfrumuseţează trupul cu diferite creme, cosmetice, se îmbracă cu rochii colorate, de multe ori având imprimeuri cu flori, aruncă priviri cuceritoare, ochii le strălucesc ca nişte lămpi aprinse din lumina sufletului…Acel moment în care un bărbat şi o femeie schimbă în tăcere o privire pe care nu o vor putea uita niciodată… Nu s-a schiţat nici un gest,  nu s-a pronunţat nici un cuvânt, totuşi nimic n-ar putea reda intensitatea iubirii pe care şi-au dăruit-o!

     Artiştii, scriitorii, de secole încearcă să redea, fiecare în felul său, frumuseţea, minunăţia şi ciudăţenia aspectului diferit al florilor precum şi al femeilor, prospeţimea, coloritul divers al florilor şi al trupurilor femeilor, formele diferite ale frunzelor şi petalelor, ale sânilor și şoldurilor femeilor… Misterul pe care-l arborează fiecare floare, fiecare femeie, îi atrage şi îi determină pe bărbaţi să le dorească apropierea, prietenia, dragostea… Numai prin dragoste sinceră şi curată putem dobândi virtutea mult râvnită! Nu spunem noi românii: este frumoasă ca o floare? Sau: floarea  asta este gingaşă ca iubita mea?

     În mitologia greacă se mai povesteşte despre Hesperide, trei nimfe, surori, care stăpâneau o grădină cu mere de aur… Ce poate fi mai fermecător decât o ambianţă de femei frumoase, fructe proaspete şi flori?

     Se ştie că florile simt mai mult decât animalele şi decât noi, oamenii. Cu aceste gânduri mă apropii de o floare, o sărut în semn de prietenie, de dragoste! Va simţi şi va fi fericită!

Vavila POPOVICI – SUA
Din „Articole, Eseuri – vol. I”
sursă: http://www.totpal.ro/vavila-popovici-femeile-si-florile-eseu/
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s